Filosofia lui Oscar și Vanga Ana

Hollywood demult nu mai e despre artă cinematografică, ci despre industrie. Totuși, an de an, oscarurile devin plăcerea vinovată a tuturor, a snobilor deopotrivă cu amatorii și cineaștii. În mare parte, se întâmplă, pentru că oricât de dezămăgitoare ar fi nominalizările, mașinăria lucrează la turații maxime. Ea promovează și scoate pe bandă rulantă pelicule care să atingă cortexul cerebral. 2019 a fost un an bun pentru film. Doar că „filosofia” academiei americane e mai mult pragmatică decât estetică sau profundă.  Astfel că filme ca Portrait of a Lady on Fire nu s-a învrednicit nici măcar cu o nominalizare. Matematica e simplă. În ultimul deceniu, Hollywood-ul a furnizat suficiente nominalizări pentru filmele LGBT. Dallas Buyers Club (2013), The Imitation Game (2014), The Danish Girl (2015), Carol (2015), Moonlight (2016)- marele câștigător (sic!), Call me by your name (2017), Greenbook (2018), Bohemian Rapsody (2018), The Favourite (2018) sunt doar câteva producții care au la bază o poveste homosexuală sau au grijă să plaseze personaje LGBT în backgroundul narațiunii. Despre cum sunt distribuite nominalizările respective și cum crește posibilitatea de câștig a unui actor hetero ce portretizează un trans/homosexual, e alt subiect. Cert e că deceniul ce se încheie, a fost despre incluziunea acestei minorități. Filmele au spus povești frumoase, controversate și deseori bazate pe biografiile unor personalități-modele. Cred că scopul pentru deceniul următor ar fi incluziunea cineaștilor de culoare ca să nu mai fie atât de albe statuetele astea. Personal, sper că o să vină vreun deceniu și pentru promovarea egalității de gen. Să se vorbească și despre regizoare, producătoare și în general despre cele mai bune filme făcute de femei. Dar cred că vreau prea multe. În 92 de ani, 5 nominalizări și un premiu pentru o regizoare e suficient!Cu toate astea, textulețul respectiv nu se vrea o critică în adresa politicilor de premiere. Dimpotrivă, cred că ar trebui să învățăm cum să scoatem profit din filme și să nu mai percepem cinematografia ca pe un lux excentric. Dar până atunci mai sunt câțiva ani lumină. Revenind la 2020 și la ce filme a lăsat în urmă 2019, mai jos puteți vedea părerea subsemnatei despre cele mai importante filme ale anului.

Ford v Ferrari

Satisfăcător. Nimic spectaculos. Se pliază perfect pe standardele ce trebuiesc promovate: dedicație totală, perfecționism, curaj, dragoste, prietenie, greșeli umane și regrete supraumane.  Filmele biografice sunt un must pentru academie. În primul rând, viața bate filmul și imaginația scenariștilor. În al doilea rând, oamenii trebuie să fie inspirați. Una dintre minciunile capitalismului e că oricine poate reuși dacă e pasionat și muncește mult. Cum să demonstrezi asta? Povestești (nițel modificat) viețile oamenilor care au schimbat omenirea. De vreo 20 de ani Hollywood-ul are grijă să ne spună cât mai multe adevăruri cu ajutorul biografiilor, unele mai reușite altele mai puțin. Ford v Ferrari e un film imaculat în aspect tehnic, dar nu aduce nimic revelator. E încă un pui scos din incubatorul de cercetări biografice.

The Irishman

De mică am o slăbiciune pentru filmele cu gangsteri. Coppola, Leone și Scorsese m-au corupt. Irlandezul e drăguț, pentru că încearcă să fie un ultim omagiu al cinemaului de gen.  Odată cu Pacino, DeNiro și Pesci apune pleiada actorilor care și-au jucat cel mai bine originile. Oricine va încerca să recreeze atmosfera din Cosa Nostra, va sfârși lamentabil prin a repeta ce a fost spus deja. Nici o altă generație de actori italieni nu ar mai putea reproduce acea epocă, pentru că ei nu au trăit-o. Scorsese știe cel mai bine retorica asta. Din acest motiv, nu l-o prea durut câți ani au vechii lui tovarăși de platou. S-o jucat cu de-agingul și o tras un scenariu care să-i scuze „moftul”. Cârcotașii au zis că arată penibil. Probabil, dar nu cred că pe bătrâneii ăștia îi interesează aspectul estetic și biologic. A avut Netflixul grijă să vedem filmul pe ecrane suficient de mici ca să nu ne deranjeze prea tare.

Jojo Rabbit

Un Moonrise Kingdom mai puțin simteric, dar la fel de funny și estetic. Școala americană de film ne învață că nu e bine să furi, dar e foarte apreciat să te inspiri. Unde e granița dintre cele două acțiuni, e greu de spus. Cert e că Taika Waititi împrumută stilul și estetica lui Anderson. El aplică o paletă de culori vii peste ruinele orașelor din 1945. Totul pentru a ne reaminti ororile războiului, crimele comise de naziști împotriva evreilor, dar și exploatarea copiilor în Hitlerjugend (un fapt istoric oarecum neglijat de cinema). Originalitatea și degajarea cu care ni se expune povestea, îi dă suficient credit.  Uneori, ajungi să compătimești jucăria aia de băiat. Ar fi un film perfect pentru o seară în familie și o introducere nepretențioasă a „tineretului milenal” în istoria contemporană. E catchy, cum e melodia lui David Bowie în germană și cum e citatul de la final care ne îndeamnă să continuăm orice s-ar întâmpla.

Little Women

Am mai vorbit despre lipsa de orginalitate? Probabil că da, dar cred că e culmea să ecranizezi o poveste ce a fost spusă de cel puțin 4 ori până la tine. Louisa May Alcott are și alte povestiri care pot inspira și dacă opera ei devine la un moment dat o sursă epuizabilă, surorile Brontë mai au câteva romane ce se prăfuiesc prin sertarele scenariștilor amorțiți. Revenind la filmul care are ambiții de oscar… Greta Gerwig nu reușește să mă impresioneze. Este o istorie lungă, previzibilă spusă de personaje răsuflate, deși sunt interpretate de actori tineri. Cred că mutrița lui Timothée Chalamet e prea exploatată. E un actor în formare, căruia i-ar trebui ceva timp pentru a-și depăși situația de a se juca pe sine, băiatul cuminte, de porțelan (excepție fiind doar rolul din Beautiful Boy). Dacă tot s-a vrut o femeie în lista de nominalizări, Céline Sciamma ar fi fost o variantă mai bună, dar cine sunt eu să judec…

Joker

Încă o durere de cap. Joker este cu certitudine fenomenul anului. Actualitatea subiectului îmbinată cu cinemaul lui Todd Philips ce se vrea a fi „de autor”, au reprezentat o bază suficientă pentru reacții efervescente din partea majorității. E frustrantă realitatea în care consumăm violență psihologică cu aceeași ardoare cu care vrem să vedem sânge în thrilleruri și horroruri. O fi pentru că ne identificăm cu personajul sau vrem să empatizăm cu cei mai nefericiți decât noi? Cred că e rămâne o întrebare deschisă specialiștilor tot mai căutați de oamenii care în aparență nu duc lipsuri, dar tot depresivi rămân. Cât despre Jokerul lui Phoenix, e bun, dar Joaquin a avut roluri și mai bune. Pentru mine, Joker e unic.

Parasite

Iată o revelație. Toți care au văzut filmul ăsta au rămas impresionați și pe bună dreptate. Nu-i lipsește nimic. Are poveste (imprevizibilă), are mesaj (codificat suficient de elegant pentru a fi înțeles doar după ce încordezi un pic encefalul), are actori (proaspeți și talentați), are estetică (un decupaj  simplu și inteligent), are suspans (Hitchcock ar fi mândru), are comedie (condimentată de un sarcasm neîndurător cu oricine implicat în poveste, inclusiv cu spectatorul), are coloană sonoră (de aceea care nu-ți iese pe urechi, pentru că e prea evidentă și nici de aia căreia îi lipsește ceva) și în final are acel ceva ce lipsește cinemaului american: originalitate! Mulțumim, tovarășe Bong Joon Ho, pentru acest film cult.

1917

Cel mai bun film al anului 2019, cel puțin așa va anunța academia care și de data asta va copia un pic globurile. Filmul ăsta e perfect pentru premiu. E foarte bun și totuși nu e genial. E un ghiveci de mainstream și abordare ce se vrea artistică. Ideea de a prezenta acțiunea într-o singură secvență se pliază ireproșabil cu povestea în sine. Funia lui Hitchcock capătă sens și maestrul suspansului s-ar recunoaște depășit de discipol. Mișcarea elaborată a aparatului te duce direct în tranșee, devenind implicit soldatul trimis în misiune. Totodată, planul secvență nu anulează un decupaj regizoral meticulos care să asigure o varietate suficientă de încadraturi cât să observi tot ce vrea regizorul să observi: cadavre în stare de putrefacție, tranșee abandonate, groaza surprinsă în gros-planuri semi-iluminate… Scenariul profesionist oferă suficiente întorsături de situație cât să nu te plictisești în „odiseea” din tranșee și e un exemplu de poveste expusă de acțiune și imagine, mai puțin de replică (un procedeu uitat de filmele americane). Iar în spatele narațiunii stă mesajul multistratificat, pentru fiecare cât poate înțelege. E un film despre umanitate, instinctul de a supraviețui, relația omului cu natura și o viziune a lumii de dincolo (trezirea soldatului Schofield în bezna iluminată de flăcările unei biserici arzânde e o alegorie perfectă a ceea ce ar putea să fie după…) Până aici e o lucrare cinematografică indiscutabilă, dar 1917 are pretenții la un premiu mainstream și a avut grijă să livreze contextul potrivit. Pe alocuri, urmărirea soldaților se transformă absolut intenționat într-o reproducere Call of Duty, întărită de o coloană sonoră redundantă. Mi-aș fi dorit mai puțină muzică, pentru că atmosfera e suficient de încordată și fără acorduri clișeice. Totodată, hiper-supra-extra eroizarea soldatului nu-i acordă mai mult credit. Dimpotrivă, săritul în cascade și acrobațiile printre gloanțele trase de toți soldații nemți, îi știrbesc din autenticitate. Hollywood-ul are nevoie de supereroi, dar spectatorii au nevoie de oameni cu care să empatizeze. Poate ar fi mai bine să se renunțe la excesele astea de nemurire… Cine a rămas nemulțumit de superficialitatea cu care a fost abordată tema războiului, ar trebui să înțeleagă că 1917 nu se vrea un Apocalypse Now (deși regizorul s-a inspirat de acolo), nici un Full Metal Jacket. 1917 e un film-spectacol, construit pe tensiunea resimțită de soldații din tranșee. E inutil să critici mainstreamul de la Hollywood, pentru că el nu are scopul de a livra un produs artistic. Hollywood-ul e despre industrie și bani. Și funcționează. Oricât de mult l-am critica, totuna rămânem un public fidel. Și nu e o crimă, e perfect logic. Nu e totul despre profunzime și artă până în măduva creatorului neînțeles. Uneori, vrei să degradezi, relaxandu-te cu o poveste previzibilă, estetică și profesionistă. Nu ne rămâne decât să recunoaștem și să nu cerem ceea ce oricum nu ni se va da. Culmea e că filmul cu adevărat artistic se prăfuiește prin trecutul glorios sau e pierdut printre nominalizările vreunui festival provincial.  Noi însă nu căutăm acolo, pentru că suntem prea snobi și consumăm ceea ce se vinde mai bine, după care spunem că nu ne place.

P.S: 1917 e un film de văzut în sala de cinema, unde ecranul mare și sunetul profesionist facilitează transferul spectatorului în atmosfera războiului. Astfel, Netflixului i se amintește că nu e totul despre ecranele smart privite în pat. Cinemaul veritabil se simte pe un ecran mare și nimeni nu poate (încă) anula asta.

Once Upon a Time … in Hollywood

Cui nu-i place Tarantino? Nu doar filmul său ci el însuși a devenit un cult. Problema e că un regizor genial își ridică ștacheta așteptărilor. Inevitabil, vei dori să vezi un produs mai bun decât ultimul său film. Nu e mereu așa. A fost odată… nu e un film rău, dar nici la fel de genial ca Pulp Fiction nu e. E un produs neobișnuit de cuminte pentru un excentric ca domnul în cauză. Dar și nonconformiștii devin melancolici câteodată… E o poveste frumoasă, cursivă, elaborată … „cărturară”, așa cum ne-o obișnuit Quentin. Referințele la filmele epocii de aur, reproducerea stilizată a timpurilor și reinterpretarea istoriei sunt dobândite cu profesionalism și eleganță. Metafilmul curge lin spre pupilele spectatorilor și din când în când le schițează și câte un zâmbet. Hilarul, ironia, spectacolul stau foarte bine.  Totul e frumos, mai puțin duetul Pitt-DiCaprio… el nu convinge. Nu pentru că actorii n-ar fi talentați, dar carisma și harul nu sunt suficiente. Personajele lor nu sunt complexe, sunt aproape plate și asta alterează și povestea, care devine liniștită ca un apus al epocii de altă dată.

Marriage Story

Viața adulților e complicată, pentru că și-o complică ei. Orgoliile cresc, ipocrizia înflorește și frustrările se înmulțesc. Cam despre asta e Marriage Story. Paradoxul e că filmul ăsta e cam tot așa. Te lasă rece. Nici un personaj nu te face să empatizezi cu situația lui, nici o imagine nu iese din tiparul „apartamentului fad”, iar povestea e mai plată decât creierul unor politicieni de la noi. Cineva a zis că e un remake după Kramer vs Kramer. Ar fi fost bine să fie. Ăla e un film care are mesaj. După aproape 140 de minute înțelegi că adulții îs niște oameni ignoranți și superficiali, care nu-și pot lega șireturile și nici nu-și pot argumenta bine deciziile, însă decid să facă un copil și pretind că îl pot crește. Dacă s-a dorit o oglindire a problemelor din familia contemporană, păi o reușit să convingă milenali de-al de mine că e mai bine să fii singur decât cu cineva (indiferent de cât de compatibili sunteți). Problema e că milenalii știau asta și fără Marriage Story.
Unica picătură de culoare e Laura Dern și replica asta:

Nora Fanshaw: People don’t accept mothers who drink too much wine and yell at their child and call him an asshole. I get it. I do it too. We can accept an imperfect dad. Let’s face it, the idea of a good father was only invented like 30 years ago. Before that, fathers were expected to be silent and absent and unreliable and selfish, and can all say we want them to be different. But on some basic level, we accept them. We love them for their fallibilities, but people absolutely don’t accept those same failings in mothers. We don’t accept it structurally and we don’t accept it spiritually. Because the basis of our Judeo-Christian whatever is Mary, Mother of Jesus, and she’s perfect. She’s a virgin who gives birth, unwaveringly supports her child and holds his dead body when he’s gone. And the dad isn’t there. He didn’t even do the fucking. God is in heaven. God is the father and God didn’t show up. So, you have to be perfect, and Charlie can be a fuck up and it doesn’t matter. You will always be held to a different, higher standard. And it’s fucked up, but that’s the way it is.

Și dacă ai rezistat până aici… iată și prezicerile mele pentru noaptea de 10 februarie:

Cel mai bun film: 1917
Cea mai bună imagine: 1917 (deși ar fi frumos să fie The Lighthouse)
Cea mai bună regie: Martin Scorsese (The Irishman)
Cele mai bune costume: Jojo Rabbit
Cel mai bun montaj: Ford v Ferrari
Cel mai bun film străin: Parasite
Cea mai bună scenografie:1917
Cel mai bun scenariu adaptat: The Two Popes
Cel mai bun scenariu original: Once Upon a Time in Hollywood
Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix (Joker)
Cea mai bună actriță în rol principal: Cynthia Erivo (Harriet)
Cel mai bun actor în rol secundar: Joe Pesci (The Irishman)
Cea mai bună actriță în rol secundar: Laura Dern (Marriage Story)

 

Înainte era mai bine (Before Sunrise.1995; Before Sunset.2004; Before Midnight.2013)

Cum să comprimi sau să dilatezi timpul? Relativitatea lui l-a făcut întotdeauna pe om neputincios. În fond, unul din scopurile artei este depășirea timpului ca dimensiune existențială. Cât de atemporale au devenit tragediile lui Sofocle, balerinele lui Degas sau sonatele lui Beethoven vor decide următoarele generații. Până atunci, Richard Linklalter expune o altă redimensionare timpului în trilogia Before.

 

 

Spre deosebire de alți cineaști care au avut îndrăzneala și genialitatea să sculpteze în timp, Linklater preferă statutul de observator.

În 1995, el aruncă doi tineri într-un tren și le pune la dispoziție 15 minute pentru a se plăcea și a coborî la stația din Viena. Restul e de o simplitate direct proporțională cu bugetul celor doi adolescenți hoinari. Au o noapte pentru a se descoperi pe ei înșiși. Doar că e început de vară și soarele răsare prea repede pentru o provocare atât de mare. Probabil, din acest motiv, cei doi se vor reîntâlni abia peste 9 ani la Paris. Maturi în aparență, însă păstrând un excentrism debordant, acum au câteva ore până va apune soarele și va decola avionul lui. Totuși, Linklater ne va face să mai așteptăm 9 ani, pentru a da un deznodământ. În 2013, putem observa tabloul complet scăldat în lumina soarelui din Grecia. Ceea ce începea ca o frumoasă și efemeră poveste de dragoste sfârșește printr-o demonstrație a prozaismului în cuplu.

În esență, arcul narativ e lipsit de spectaculozitate, filmul fiind prezentat în cel mai minimalist mod posibil. Însumate, sunt peste 4 ore jumate de cadre cu doi oameni ce dialoghează plimbându-se. Replicile sunt, însă, atât de savuroase, încât mulțumești numărului mic de tăieturi și secvențelor lungi de „promenadă” ce îți permit să te focalizezi pe subiectele abordate și nu pe maniera de expresie.

Este rezultatul unui scenariu lucrat în trei (Ethan Hawke, Julie Delpy și Richard Linklater). De fapt, cea mai mare calitate a regizorului este libertatea pe care o oferă personajelor sale. Plasarea acțiunii o dată la 9 ani furnizează timp suficient pentru maturizarea atât a echipei de filmare cât și a protagoniștilor. Evoluția are loc firesc, iar narațiunea pare să fie una mai mult improvizată decât premeditată. Cu toate acestea, câteva elemente subtile fac diferența. „Before Sunrise, Sunset și Midnight”, nu e neapărat despre dragoste, cel puțin denotă atâta romantism cât aventură și dramă la un loc.  Cred că e un pic mai multă filosofie ascunsă în viața acestor oameni simpli. Or, dragostea nu durează 18 ani, nici măcar 9. În fond, e un film despre necesitățile noastre sociale. Oricât de introverți sau temperamentali am fi, vom avea nevoie de un partener care să ne valideze emoțiile și gândurile, alături de care să găsim siguranța necesară supraviețuirii, cu care eventual să întemeiem o familie (chiar dacă există riscul să uităm copiii în mașină 🙂  ). În pofida dorinței noastre tinerești de a evita dogmele prestabilite de societate, vom sfârși inconștient drept cei mai fideli adepți. Astfel încât cearta cuplului de nemți de la începutul filmului devine la sfârșit doar o ironică anticipare a inevitabilului de peste 18 ani. Și nu e neapărat rău. E așa cum se întâmplă la toți, peste tot în lume. 

Interpretarea dorințelor (Last Tango in Paris.1972)

L-aș compara pe Bertolucci cu un ultim mohican al cinemaului italian. Complexitatea și rebeliune regizorului îl detașează de orice taxonomie mai precisă. Prin urmare, ne vom rezuma la această clasificare scandalos de generală.
Oricât de mare ar fi tentația să scriu mai multe despre regizor, voi face loc filmului să vorbească, întrucât „Ultimul Tango la Paris” este o dovadă veritabilă a rebeliunii și a complexității mai sus menționate.

Turnat în 1972, filmul reușește să șocheze societatea prin subiectul aparent neverosimil și stilistica revoltătoare. De aici și multitudinea de interpretări eronate și idei unidimensionale axate strict pe o secvență din film. Or, Bertolucci a avut mult mai multe de spus cu acest Tango.
Paul (Marlon Brando) și Jeanne (Maria Schneider) sunt doi anonimi ce se izolează într-un apartament-cameră de hotel pentru a găsi libertatea totală, departe de prejudecățile și regulile societății de afară. Între cei patru pereți „uterini”, cei doi parteneri își caută drumuri distincte către eliberare: ea prin descoperirea propriei sexualități, iar el prin uitare și renegare. Regizorul reușește să completeze tabloul acestei călătorii cu ajutorul cadrelor picturale și a luminii amplasate în apropierea obiectivului de filmat, intensificând astfel dramatismul.

O altă tonalitate de dramatism este oferită de jocul celor doi actori antagoniști atât în viața din fața camerei de filmat cât și în spatele ei. Brando se afla la apogeul carierei sale, pe când Schneider era o tânără de 19 ani ce abia descoperea lumea. În același context se regăsesc și protagoniștii: Paul – o întruchipare a virilității și Jeanne a naivității. Aici apare și confuzia interpretării obiective.Nu mai știi care aspecte ale filmului sunt reale și ce este fictiv. Conglomeratul de emoții și crize te sperie și te fac să respingi filmul. Nu ne place să ne observăm dintr-o parte, nu ne place să  ne vedem dezumanizarea, ea contravine ideii mărețe că omul se află într-o continuă evoluție. Sic! Realitatea lui Bertolucci ne arată cu totul altceva. Regizorul coboară la nivelul primar al simțurilor și recurge la erotism pentru a explica nevoile și dorințele sincere ale omului, cele renegate de conștientul dobândit metodic. Incursiunea freudiană este îmbinată perfect cu conceptele cinematografice ale regizorului italian. În viziunea lui Bernando Bertolucci, camera vede mereu adevărul și trebuie utilizată pentru a reproduce realitatea cu un scop exact, cel de a spune povești și a transmite mesaje.

All monsters are human (The Shape of Water.2017)

La prima vedere, industriile cinematografice par atât de complexe și sofisticate. Abordările cinematografice diferă de la o țară la alta, în dependență de cultura și nivelul de dezvoltare socio-economică. Totuși, industria americană de film domină în mod incontestabil occidentul.  Revin la prejudecata că tot ce e măreț e și rafinat, pentru că am găsit o definiție exactă a filmului Hollywoodian. Astăzi definiția  se numește „The Shape of Water”.

The Shape of Water a venit ca o revelație a anului 2017 pentru mulți critici. Probabil din acest motiv a fost premiat la festivalurile internaționale și are câteva nominalizări „grele” pentru Oscarurile din martie.
Acest fantasy se vrea atipic, desprins cumva de arhicunoscuta poveste cu supereroi  și lupta lor pentru salvarea omenirii. Guillermo del Toro reușește într-o oarecare măsură să ofere noi perspective ale genului prin setarea acțiunii într-un trecut nu atât de necunoscut nouă. Ne aflăm în 1962, în toiul Războiului Rece, la frânturi de secundă distanță de începrea unei noi conflagrații mondiale. În acest context, nici existența unui laborator secret și nici a unui ”monstru-amfibie” nu mai par imposibile.  De fapt, ”monstrul” devine treptat ”erou”. Această metamorfozare a răului în bine are loc prin ochii cumintei Elisa Esposito, interpretată magistral de Sally Hawkins. E cuminte nu doar pentru că nu poate vorbi, dar și pentru docilitatea cu care își acceptă existența. Fiind femeie de serviciu în laboratorul secret, ea descoperă această creatură violentă și înspăimântătoare, iar narațiunea se îndreaptă spre o poveste de dragoste, unde lanțurile, securitatea sau biologia rămân spectatori neputincioși în fața atracției celor doi. Poate tema dragostei nu a fost suficient exploatată și mai era nevoie de o poveste imposibilă și lacrimogenă.  Totuși, regia inteligentă îi dă credite suficiente filmului. În primul rând, imaginea este una cu totul spectaculoasă. De la prima scenă ai senzația că înoți în film, nici vorbă de cadru fix sau vreo normă care să-ți amintească de camera de filmat.  Chiar dacă nu știi să înoți, o face del Toro pentru tine, stai liniștit, mai are un arsenal întreg de instrumente. Muzica, în special piesele de jazz, se îmbină perfect cu scenografia profesionistă, devenind la un moment dat, un element cronotopic esențial.  Un alt moment de măiestrie al regizorului este captarea spectatorului pe întreaga durată a filmului.  2 ore zboară printre scene emoționale îmbinate cumpătat cu cele de violență, toate generând suspansul mult așteptat.

Totul pare atât de frumos descris încât majoritatea au uitat introducerea mea ambiguă, iar ceilalți nu o înțeleg. Spuneam că grandiosul nu aduce în mod obligatoriu cu sine și calitate sau profunzime. Ceea ce a început atât de promițător și a continuat la fel de spectaculos și elegant s-a sfârșit într-un mod lamentabil. Americanii nu se simt bine dacă nu-și fac eroii nemuritori și nu fac risipă de gloanțe oarbe pe platoul de filmare. Ultimile 10 min demonstrează cât de ușor poți distruge ce ai construit cu iscusință 2 ore, or pentru mine un deznodămând tras în ploaia de gloanțe și apă devine ridicol.

Probabil, Hollywood-ul nu ar fi Hollywood, dacă nu ar da o notă de ridicol oricărei încercări artistice.

Not quite my tempo (Whiplash.2014)

Dacă literele ar avea sunete, iar ritmul în care sunt scrise ar putea fi înregistrat, acum aș tapa în tempoul „Caravan”
„Whiplash” e despre dozarea nebuniei până în extremă, extrema fiind tot un reper al normei. Dar am luat-o prea abrupt în ritmurile jazz-lui.

În primul rând, Miles Teller și J. K. Simmons fac un joc de zile mari. E un duet perfect nu doar între personajele lor, ci și între actori. Veteranul Simmons reușește să impresioneze prin sinceritatea emoțiilor, zici că toată viața a stat printre studenții de la Shaffer, pe când  jocul lui Teller e dovada unei maturizări profunde. De la The Spectacular Now la Whiplash e doar un an, însă rolurile sunt total opuse, atât în complexitate cât și în conceptul abordat.
Revenind la povestea „Whiplash”, cred că în toată nebunia ei se înglobează subtil universalul. Interminabilele frământări ale artistului în devenire, preseverența care poate depăși talentul sau aspirațiile profesionale ale unui pedagog, sunt toate probleme desprinse din cotidianul insipid al unui student la conservator. Totuși, între două repetiții, undeva pe coridoare, se strecoară și visul de a deveni legendar, de unde și replica lui Andrew : „I’d rather die drunk, broke at 34 and have people at a dinner table talk about me than live to be rich and sober at 90 and nobody rememberd who I was”.
Nu vă așteptați la un scenariu previzibil, nici la scene plictisitoare din musicaluri clasice. Jazz-ul este despre improvizație, iar scenariul filmului la fel pare o improvizație de senzații și acțiuni ale personajelor, de parcă actorii au uitat că sunt actori și că au o replică de zis. Domină emoția  și imprevizibilul, toate încadrate în imagini armonioase, pline de detalii, de la tuburile aurite ale trompetelor până la mâinile însângerate ale toboșarilor. La un moment dat ajungi tu, în postura de spectator, să simți durerea fizică a personajelor, iar la final înțelegi diferența dintre a te grăbi și a încetini, pentru a nimeri exact în tempoul exigentului Fletcher.

 

Divina alegorie (J’ai tué ma mère .2009)

 

Xavier Dolan e la modă pentru tinerii citiți din Moldova. Încet, dar sigur ocupă un loc de frunte în topurile juvenile. E interesant să auzi prin târg vorbindu-se despre o nouă abordare a filmului, să citești articole despre ”cel mai talentat tânăr regizor”, dar să nu fi privit măcar o secvență de film. Practic ai o părere pregătită de alții înainte să faci tu cunoștință cu subiectul. Atunci îți pui la încercare tăria de caracter, capacitatea de a analiza și individualitatea concluziilor.
”J’ai tué ma mère” se deschide printr-o scenă gros-plan precum se vrea tot filmul, pătruns în intimitatea privitorului. Uneori devine impertinent, prin scene explicite și replici brutale, dar totul e îndreptățit de personajul, regizorul, actorul, scenaristul și omul Dolan. Având la bază propria biografie, Dolan scrie scenariul la 16 ani, iar la 19 îl filmeză. Primul film regizat a însemnat și creearea propriului stil. Îmbinarea cadrelor gros, filmate de personaj, cu ”prea lungile” cadre asimetrice de la mese, dă impresia unui lucrări de licență elaborate de un student studios în ale teoriei. Totuși, scenografia profesionistă și replicile, care oscilează între artistic și sincer, amintesc privitorului că e vorba despre un lung metraj. Rămâne de văzut câtă ficțiune și câtă realitate ascunde.

De fapt, ține de opinia fiecăruia să-l încadreze într-o categorie sau alta: film artistic sau documentar, film bun sau film prost… Pentru mine, este un experiment, unul reușit. Piața filmelor e suprasaturată de filme cu cadre frumoase, culori cinematice și happy end-uri. De la un timp ochiul obosește să privească aceleași succesiuni de evenimente și aceleași unghiuri de filmare. Pentru a evolua, avem nevoie de abordări noi. Noul nu e neapărat inedit, dar e nedescoperit în zona respectivă. Dolan ia confesiunile unui video blogger și le transformă într-o formă de exprimare autentică. Un jurnal intim, unde detaliile precum hârtia și pana sunt înlocuite de buze și piele pigmentată. Un alt aspect lăudabil este segmentarea precisă a acțiunii prin imagini statice ale fructelor. Dă o senzație de mahmureală ca după câteva minute de replici dure și tensiune în dialogul mamă-fiu să apară o portocală tăiată parcă pentru un cocktail. Practic are loc alternarea replică-confesiune-fruct, ca o alegorie a relației părinți-copii.
Viziunile noi nu trebuiesc neapărat îndrăgite, nici înțelese de toți pe deplin nu cred că va fi posibil, dar cel puțin trebuiesc apreciate, pentru că ele resusciteză clasicul, ce uneori stagnează.

You’re tearing me apart! (Rebel Without a Cause.1955)

Filmele din secolul trecut par niște vechituri uitate în pod. Din când în când ne amintim de ele și deschidem podul să mai ștergem praful. De multe ori vrem un film ”retro”, iar ca opțiuni avem ”Some like it hot” sau ”Breakfast at Tiffany’s”.
Ca să îmbogățim cultura noastră de cinefili erudiți, azi vorbesc despre ”Rebel without a cause”.

Are toate ingredientele unui film rebel: aventură, geci de piele și adolescenți care la 17 ani au mașina lor. Nici subiectul nu e unul deosebit, un tânăr problematic se mută cu familia într-un alt oraș, își întâlnește iubirea vieții și se ia la harță cu șeful huliganilor. Aparent monotonă și previzibilă, narațiunea se transformă, prin obiectivul lui Nicholas Ray,în unul din clasicile genului. De la primul cadru (improvizat) până la generalul de final, spectatorul intră în lumea tumultoasă și neînțeleasă a adolescenților. Nu contează că e America anilor 50 sau Moldova în 2017. Vremurile se schimbă, însă generațiile trec prin aceleași etape evolutive și definitorii. Lipsa de comunicare între părinți și copii, iluzia independenței premature și luxul de a experimenta și de avea dreptul la eșec sunt excelent expuse prin ochii albaștri și visători ai lui Jim Stark (James Dean). Camera de filmat surprinde în detaliu dezvoltarea tânărului, care printr-un joc natural și autentic creionează o definiție nu doar a personajului ci și a filmului per-total.  James Dean își confirmă titlul de idol cultural al adolescenților.

Cred că ”Rebel without a cause” trebuie privit, nu pentru că e un clasic, nu pentru talentul lui Dean, dar pentru a vedea din ipostază neutră până unde ajunge rebeliunea și consecințele ei. E o lecție fără morală, e cu multă acțiune și efecte scenice.

Odă în pete de culoare (Pollock.2000)

Despre artă se poate vorbi la nesfârșit, poate pentru că e unicul exponent al frumosului creat de om. Să înțelegi arta îți poate lua mai mult decât un nesfârșit. 

E ciudat cum un film de 2 ore și 2 minute îți poate revela un stil și te face nu doar să cunoști, ci și să simți creația unui artist. Pollock m-a impresionat mereu prin faptul că era inaccesibil. În unele momente îi contestam esteticul și rostul, găsindu-l doar nebunesc. Filmul Pollock nu neagă supoziția mea, pentru că Jackson Pollock e un personaj dificil, cu accese de violență și crize de beție. Totuși, dincolo de normalul și inutilitatea unei asemenea existențe, stă, undeva în spate, geniul artistului. El caută o formă de exprimare diferită, care să-i cuprindă sincer și dezinvolt esența ideilor și percepțiilor. De ce atât de mult despre artistul Pollock și nu despre film? Pentru că rostul unui film biografic este de a-ți prezenta personalitatea și evenimentul, astfel încât să simți că ai fost acolo. Filmul ca și concept dispare, actorii fac un pas în spate și te invită pe platoul de filmare pentru a fi mai aproape de subiect. Nu există ficțiune, e o realitate repetată, dar în care ai nimerit și tu. Pollock e un exemplu nobil de film biografic în care pătrunzi și devii, involuntar, martor al celor mai intime situații, de la masa luată în familie până la nașterea unei noi picturi. Ed Harris reușește atât prin regie, cât și prin joc să-l readucă ( poate într-o formă mai explicită și accesibilă) pe pictor în atenția publicului. Lipsa replicilor nu dă senzația de static sau plictisitor, dimpotrivă focusează comunicarea pe alternarea cadrelor și emoțiilor. Ce poate fi mai sugestiv decât privirea într-un gros-plan lung? Ochii se uită în obiectiv, dar nu te văd, doar Pollock știe ce vede. Un alt aspect surprins elegant de regie și scenariu a fost relația lui cu Lee Krasner. Încă o dovadă că dragostea nu este despre  declarații sofisticate și afișări tandre în public. E despre cedare, încredere și acceptare, uneori în liniște, plantând semințe în grădină, alteori certându-te și aruncând cu veselă.

P.S.interviewer: How do you know when you’re finished with a painting?
Jackson Pollock: How do you know when you’re finished making love?

Cădere liberă în absurd (Gravity.2013)

Cu cât avansăm în tehnologii cu atât degradăm mai mult. Totul este făcut să lucreze pentru noi, iar gândirea ni se atrofiază din lipsă de lucru. Nu procesăm informația pentru a obține un rezultat, dorim produsul finit, ambalat artificial. Ce contează calitatea, când se salvează timp și energie? Aceeași situație e și cu filmele care se produc și pe care suntem (ne)voiți să le consumăm. Gravity apărea promițător pe ecranele cinematografelor în 2013, dorind să revoluționeze percepția spectatorului asupra spațiului astronomic și celui științifico-fantastic. Culmea e că i-a reușit poate mai multe decât avea dreptul să intenționeze. 7 premii Oscar, numeroase critici elogiatoare și colosalul rating de 96% pe rottentomatoes .
Dar să le luăm pe rând și să explicăm de ce această operă a tehnologiilor nu are dreptul la titlul de creație cinematografică bună.În primul rând, apreciez foarte mult grafica la calculator, efectele speciale și tot tacâmul, dar nu poți face un film doar bazându-te pe asta. Unicul element natural era minutul lui Clooney (Bullock nu a fost niciodată naturală, nu că în filmul respectiv). Rămâne o întrebare retorică să înțeleg meritele pentru care a luat Oscarul. Trecând peste conceptele mele conservative și nemulțumirile personale, Gravity lansează o ploaie de nelămuriri logice. Cum ajunge un doctor inginer pe o navă spațială într-o misiune atât de importantă? Cum acest doctor inginer uită despre importanța oxigenului în momente cheie supraviețuirii și are nevoie de consilierea  șarmantului Clooney? Cum acest doctor, lipsit de experiență, rămâne unicul supraviețuitor și reușește să intre într-o navă chineză ( necunoscând chineza, o învață în câteva minute) și într-un final să aterizeze în siguranță pe pământ? Întrebările pot continua, dar rămâne să vi le puneți singuri după vizionare. Unii ar putea spune că e un film despre supraviețuire și puterea feminină, un SF, iar ilogicul este argumentat. SF-ul nu-ți permite să neglijezi în întregime capacitățile umane, legile fizicii sau, elementar, intelectul spectatorului, care mai analizează ceea ce privește. Dimpotrivă acest gen de film trebuie să găsească răspunsuri la ceea ce știința încă lucrează, să deschidă noi perspective spectatorului, nu să-l transforme într-un consumator docil și prost. Odiseea Spațială a lui Kubrick e tot un film fantastic, tot despre modernizare, tehnologie și supraviețuirea umană în univers, însă Kubrick tratează subiectul cu maturitate, nu bagă o femeie într-o cutie pentru a o păli de toți pereții.

Între ficțiune și realitate (Boyhood.2014)

Există filme geniale datorită subiectului impresionant, regiei impecabile sau ideii noi. Există filme experiment, iar aici e o chestie de loterie cum va reacționa publicul. Foarte puțini sunt cei ce se avântă în experiment. Frica de eșec, incapacitatea, conservatorismul sunt multe motive, iar noi rămânem fără filme inovatoare.  La începutul anilor 2000 Richard Linklater lua o cameră de 35mm și începea ceea ce avea să se construiască cadru cu cadru, timp de 12 ani, ca în 2014 să devină Boyhood. Mulți au zis că nu a făcut nimic deosebit, că are un subiect banal și că regie practic nu există. Într-adevăr eroul principal e un copil simplu, conturul și cromatica imaginii e cam ca la majoritatea filmelor,  iar regizorul nu demonstează un talent unic. De fapt, regia e în spatele cadrului, e una subtilă și transformă conceptul într-un film genial. 
Boyhood e un segment de timp. Se taie fragmente din viețile câtorva actori profesioniști (Patricia Arquette și Ethan Hawke) și se îmbină cu începuturile unor copii (Ellar Corltane și Lorelei Linklater). Se construiește o familie la fel de instabilă ca proiectul unui film turnat în 12 ani. Culmea e că se reușește și rezultatul întrece așteptările. Prin ce e unic acest film?Prin multitudinea de metamorfoze prezentate. Regizorul surprinde nu doar maturizarea unui copil, ci și cea a adulților, a societății per-total. Suntem martori a unei modernizări de la vestimentație la mașini, de la campanii electorale la evoluția industriei muzicale. Mason și familia lui sunt doar pionii ce ajută la conturarea schimbărilor normale și globale. Poate din acest motiv scenariul este unul simplu, de cele mai multe ori improvizat în săptămâna filmărilor. Nu există vreo intenție concretă, iar obiectivul nu surprinde imaginea oferită de un platou de filmare ci imaginea oferită de timp, acesta devenind spațiul principal în care se desfășoară acțiunea. Boyhood e un element de echilibru al ficțiunii și documentarului și o nouă percepție a timpului în cinematografie.